tic-tac, tic-tac…
O clipa se sfarseste. Incepe alta.
O ora se sfarseste. Incepe alta.
O zi … ce aberatii!
Ce-i intre doua clipe? Infinitul.
Ce-i intre doua ore? Nemarginitul.
Ce-i intre zi si noapte? Necupinsul.
Exista „doi”? Nu, doar mintea limitata
L-a segmentat pe „unu”,
Sfasiat, torsionat, extins, comprimat, scazut, adunat, impartit …
Uitat.
tic-tac, tic-tac…
Nu mi-a fost dat sa inchid prea multe usi de-a lungul vietii. Dar celor ce le-am trantit usa in fata le-am zidit si ferestrele, astfel incat tendinta de a mai arunca o ultima privire interiorului golit de orice sentiment sa fie zadarnica.
Am visat. Tin minte asta, desi nu-mi pot aduce aminte ce anume. Asa am dorit, sa dorm, sa nu simt, sa nu aud.
Am gasit Centrul Universului. E chiar punctul in care mi-am asezat zaful, lasand deasupra lui nu greutatea mea, ci cea a unei actiuni. Daca vreau sa vad ce e inafara, va trebui sa intru inauntru. Nu mi-e frica de intuneric, ci de ceea ce se ascunde in aluatul primordial. Continuă lectura
Ce-mi trebuie mie lumină ca să vad că umblu pe un fir subţire de aţa, împletit de cine ştie cine şi la ce beţie-a atotputerniciei, dacă stau să număr nodurile aşezate în drum? Nu sunt puţine, dar lumina nu face decât să îmi anticipeze durerea ce mă paşte la următorul pas. Continuă lectura
Se dă un timp atemporal ce nu a cunoscut vreodată spaţiul; o stare de spirit, o stare emoţională, atât de plăcută încât aş vrea să o închid într-o capsulă a eternităţii, să n-o las să curgă, să n-o las să se scurgă.
Se dă un spaţiu adimensional în care timpul n-a păşit vreodată, locul care îmi pare a fi destinaţia spre care am tânjit o eternitate, acel loc pe care îl credeam doar un vis destinat a se împlini altora, oricui, dar nu mie. Continuă lectura
am aşezat
zafurile, tăcuţi, la umbra lui Buddha.
am inspirat
la unison, fumul suav al lumânării.
am ascultat
liniştea profundă, ce punte-i între inimi.
am lăsat
fiecare, gândurile să plece libere pe căi astrale.
cine ştie?
poate a fost
o singură cale, poate mai multe, infinite poteci
poate mintea ta
s-a ciocnit de a mea într-o vale caldă,
ori poate
pe un pisc de munte îmbrăţişat de eternă zăpadă.
Sotului meu, http://karate-tokai-do.blogspot.ro/
Uneori mă privesc în oglindă. Spun uneori, pentru că cel mai adesea nu fac decât să-mi aranjez părul, să mă machiez, să-mi aranjez ţinuta.
Dar mi se întâmplă uneori să mă privesc pe mine.
Acolo, căutând ceva ce nu găsesc afară.
Acolo, dincolo de carne şi de oase intuiesc o prezenţă diferită de cea a minţii care nu tace niciodată.
Acolo, profund, în mijlocul pupilei.
Când în stânga, când în dreapta, sperând să surprind, măcar pentru o clipă, “locatarul” ascuns în profunzimea conştiinţei.
… Nu sună a schizofrenie? Continuă lectura
E de la soţul meu, referindu-se la copilul nostru …
Are şi pruncul anumite zile, puţine la număr, e drept, în care ne face ca seara să ne bandajăm sufletele cu liniştea lăsată după ce adoarme. Sunt zile în care, orice ai face, nu-l poţi scoate din starea de smiorcăială iar noi, ăştia mari, fiind obişnuiţi cu un copil calm şi plin de veselie, ne cam erodăm circuitele nervoase. Şi aşteptăm noaptea cu senzaţia aproape tangibilă că doar aceasta ne poate reface energia pierdută de-a lungul zilei. Continuă lectura
