Cu ochii pe ceas

tic-tac, tic-tac…

O clipa se sfarseste. Incepe alta.

O ora se sfarseste. Incepe alta.

O zi … ce aberatii!

Ce-i intre doua clipe? Infinitul.zen, mokudozen

Ce-i intre doua ore? Nemarginitul.

Ce-i intre zi si noapte? Necupinsul.

Exista „doi”? Nu, doar mintea limitata

L-a segmentat pe „unu”,

Sfasiat, torsionat, extins, comprimat, scazut, adunat, impartit …

Uitat.

tic-tac, tic-tac…

 

Anunțuri

La umbra lui Buddha

am aşezatmokudozen.wordpress.com

zafurile, tăcuţi, la umbra lui Buddha.

am inspirat

la unison, fumul suav al lumânării.

am ascultat

liniştea profundă, ce punte-i între inimi.

am lăsat

fiecare, gândurile să plece libere pe căi astrale.

cine ştie?

poate a fost

o singură cale, poate mai multe, infinite poteci

poate mintea ta

s-a ciocnit de a mea într-o vale caldă,

ori poate

pe un pisc de munte îmbrăţişat de eternă zăpadă.

 

 

 

 

 

Sotului meu, http://karate-tokai-do.blogspot.ro/

Gheaţă neagră

În penumbra din odaie
Lângă-un foc abia sclipind,
Stă bolnavă-o biată mamă
Pieptul ei alene saltă.

Dintr-un colţ lovit de umbră
Se apropie timid
Un copil, de-abia de-o şchioapă,
Ochii mari se văd lucind.

Mâna pală, tremurândă
Pe-al ei braţ osos aşează,
Sugrumat de rece teamă
Glasul lui plăpând o cheamă.

“Mamă, vin’ să vezi afară
Stelele-n cununa bolţii,
Vin’ să vezi crăiasa nopţii
Faţa ei dalbă ne cheamă.

Să-mi mai spui poveşti cu zâne,
Să-mi cânţi doinele bătrâne,
Să umblăm hoinari pe dealuri
Căutând, în van, balauri.”

În zadar copilu-şi cheamă
Biata lui iubită mamă;
Focu-n vatră nu mai arde
Şi tăciunii-s gheaţă neagră.

În lumina nopţii

Raza lunii când se-aşterne
Peste codru-ntunecat,
Chiar şi vântul se opreşte
Parcă fermecat.

Printre trunchiurile negre
Ce se-nalţă către stele,
Lin izvorul îmi şopteşte
Seculara lui poveste.

Paturi vii de frunze moarte
Mă primesc în a lor braţe,
Greierii încet se-adună
Să-mi cânte suav din strună.

Foşnet printre ramuri ‘nalte
Zbatere de aripi sure,
Fantomatice fiinţe
Ce pornesc la vânătoare.

Undeva, nu prea departe
Paşii tăi uşor răsună,
Din lumina nopţii albe
Tu apari, dulce făptură.

Coşmarul

În noapte, cineva urlă,
e dânsa, nălucă nebună.

Vine, vijelie,luna, cosmar, depresie, fericire, zen, meditatie
pe-un gând de isterie.

Luna-i spânzurată
şi râde ca o beată.

Nu-i cine s-ascundă
raza ei prea crudă.

Suflare fără căldură,
în ceafă-mi răsună.

Degete de gheaţă,
coastele-mi sugrumă.

Limbă aspră, udă,
ploapele-mi adună.

Miros de putregai…
Sigur nu-i din Rai !

Amintirea

Putredă lipsă de aer

îneacă pământul

ce substituie plămânul;

iluzie de verde

uitată de vreme

bântuie orbita goală;

zvâcnire prizonieră

a albelor coaste,

sufletul şopteşte

amintirea.

 

Amintirea pădurii, a cerului înalt,

a râului ce-n valuri glezna săruta.

Amintirea adierii, mirosului de soare,

a razei de lună jucând peste pleoape.

Amintirea cuvântului rostit sub o floare,

iubirea purtând pe aripi de ploaie.

 

În putreda casă

cioplită în piatră,

zbucium zadarnic

dar ne-ntinat de somn:

amintirea gândului

de-a fi gândit odată.