Ziua pruncuciderii

Nu mi-a fost dat sa inchid prea multe usi de-a lungul vietii. Dar celor ce le-am trantit usa in fata le-am zidit si ferestrele, astfel incat tendinta de a mai arunca o ultima privire interiorului golit de orice sentiment sa fie zadarnica.

Am visat. Tin minte asta, desi nu-mi pot aduce aminte ce anume. Asa am dorit, sa dorm, sa nu simt, sa nu aud.

Am gasit Centrul Universului. E chiar punctul in care mi-am asezat zaful, lasand deasupra lui nu greutatea mea, ci cea a unei actiuni. Daca vreau sa vad ce e inafara, va trebui sa intru inauntru. Nu mi-e frica de intuneric, ci de ceea ce se ascunde in aluatul primordial. Continuă lectura

Reclame

Si-a poruncit atunci: “Sa se faca Intuneric!”

Ce-mi trebuie mie lumină ca să vad că umblu pe un fir subţire de aţa, împletit de cine ştie cine şi la ce beţie-a atotputerniciei, dacă stau să număr nodurile aşezate în drum? Nu sunt puţine, dar lumina nu face decât să îmi anticipeze durerea ce mă paşte la următorul pas. Continuă lectura

Meditatia de dimineata. Woman in the mirror

Uneori mă privesc în oglindă. Spun uneori, pentru că cel mai adesea nu fac decât să-mi aranjez părul, să mă machiez, să-mi aranjez ţinuta.woman in the mirror

Dar mi se întâmplă uneori să mă privesc pe mine.

Acolo, căutând ceva ce nu găsesc afară.

Acolo, dincolo de carne şi de oase intuiesc o prezenţă diferită de cea a minţii care nu tace niciodată.

Acolo, profund, în mijlocul pupilei.

Când în stânga, când în dreapta, sperând să surprind, măcar pentru o clipă, “locatarul” ascuns în profunzimea conştiinţei.

 … Nu sună a schizofrenie? Continuă lectura

Inocent şi profund

sms: „Când e liniştit … e asemeni cerului senin. Liniştea lui e inocentă şi profundă 🙂 ”

 E de la soţul meu, referindu-se la copilul nostru …

Are şi pruncul anumite zile, puţine la număr, e drept, în care ne face ca seara să ne bandajăm sufletele cu liniştea lăsată după ce adoarme. Sunt zile în care, orice ai face, nu-l poţi scoate din starea de smiorcăială iar noi, ăştia mari, fiind obişnuiţi cu un copil calm şi plin de veselie, ne cam erodăm circuitele nervoase. Şi aşteptăm noaptea cu senzaţia aproape tangibilă că doar aceasta ne poate reface energia pierdută de-a lungul zilei. Continuă lectura

În lumina nopţii

Raza lunii când se-aşterne
Peste codru-ntunecat,
Chiar şi vântul se opreşte
Parcă fermecat.

Printre trunchiurile negre
Ce se-nalţă către stele,
Lin izvorul îmi şopteşte
Seculara lui poveste.

Paturi vii de frunze moarte
Mă primesc în a lor braţe,
Greierii încet se-adună
Să-mi cânte suav din strună.

Foşnet printre ramuri ‘nalte
Zbatere de aripi sure,
Fantomatice fiinţe
Ce pornesc la vânătoare.

Undeva, nu prea departe
Paşii tăi uşor răsună,
Din lumina nopţii albe
Tu apari, dulce făptură.

Nimic nu-i al meu

„Călugărul cerşetor care cutreieră drumurile se ataşează deseori de bietele sale bunuri. Issa aminteşte aceasta într-un haiku emoţionant şi maliţios: nimic nu-i al nostru. Nici bol, nici baston, nici sandale de pai împletite, şi chiar viaţa noastră se scurge ca apa printre pumnii noştri închişi:
Nimic nu-i al meu,
doar pacea inimii
şi răcoarea serii.”

(Zâmbete Zen, H. Brunel)

Dacă nu aş avea minte, aş lăsa şi bol, şi baston şi sandale împletite şi m-aş bucura de răcoarea serii ca de unicul şi singurul lucru ce te poate mângâia fără să ceară o plată pentru asta.

Dar am această MINTE care mă MINTE în permanenţă că „a fi” este egal cu „a avea„. Această MINTE  care adună şi scade în permanenţă „averile” care mă înconjoară … casă, masă, fiinţe.

Această MINTE care mă îndeamnă în permaneţă să caut ceea ce nu se poate afla, să pun întrebări care nu au răspuns.

Această MINTE care scormoneşte în rahatul altora şi-mi spune că e şi al meu.

Această MINTE care mă îndeamnă să mă caut în oglindă, în cuvintele şi faptele celorlalţi, care-mi cere obedienţă ca tribut pentru acceptare şi care mă subjugă cu temeri ireale pentru a nu mă abate de la „regulă”.

Această MINTE care singură-şi dă delete după primii ani de viaţă, să nu-mi aduc aminte că în clipa în care m-am născut aveam NIMIC şi că-n anii copilăriei acest nimic a fost suficient pentru a fi fericită.

Această MINTE care mă adoarme pentru a nu băga de seamă care-i sunt limitele sale asupra înţelegerii realităţii.

Nu vorbi de rău cerul albastru,
privindu-l
printr-un pai. (Yoka Genkaku)

Dacă nu aş avea minte, m-aş ghida după inimă, trăind pe deplin în pacea care zace negată chiar în adâncul fiinţei mele. Dacă nu aş avea minte, aş compune următorul haiku:

Nimic e al meu,
el este pacea inimii
şi răcoarea serii.