Conştiinţa efemerităţii, iluzia permanenţei

Mărşăluind în patru labe fără a-şi ridica ochii de pe podeaua de lemn, de parcă nevăzând nu ar fi fost văzut nici el la rândul lui, copilul îşi propuse să ajungă degrabă la ciudata arătare suspendată deasupra şemineului. Pendula, căci despre aceasta era vorba, îşi legăna limba aurită, într-un dans ritmic şi neîntrerupt de multă vreme.mokudozen, timp, meditatie

-Cine eşti tu? întrebă copilul pe limba lui.

-Un orologiu, răspunse aceasta, fără a-şi apleca privirea semeaţă.

-Un ce? Eu nu ştiu ce este acela. Ce faci tu?

-Măsor trecerea timpului.

-Măsori ce? întrebă tot mai mirat copilul. Ce este Timpul?

Dregându-şi vocea şi pregătindu-se a se lansa într-o amplă şi savantă prelegere, se opri în clipa în care îşi lăsă ochii pe podea şi văzu cine pusese întrebările. Zâmbind atunci, spuse:

-Timpul este ceva ce nu există, în special pentru copiii de vârsta ta. La această vârstă, voi nu aveţi noţiunea timpului, mintea voastră nu cunoaşte ceea ce adulţii numesc “timp”. Puţini adulţi înţeleg cum stă treaba, dar nici aceeia nu sunt scutiţi de durerea pricinuită de „scurgerea” lui. Şi eu le aduc aminte neîncetat asta!

-Deci, dacă nu este Timp, tu nu faci de fapt nimic! Măsori… nimic! râse triumfător copilul.

Suspendându-şi pentru o clipă perfecta-i legănare, bătrâna pendulă înţelese, poate pentru prima dată, că adevărul ar putea sta în judecata copiilor şi prinse a medita, nu fără o strângere de inimă, asupra rostului ei în aceasta lume.

Ce-o fi Timpul fără Mişcare, fără Transformare şi, mai ales, fără ochi care să vadă asta şi fără minte care să-şi pună întrebări asupra fenomenului? Sau, altfel spuns, este sau nu este Timp?  Cum aş putea învăţa să mă bucur cu toată fiinţa de Prezent? Oare nu cumva toate se întâmplă de fapt simultan în aceeaşi fărâmă de Univers, căci altfel cum se face că port „bagajul” trecutului cu mine, şi-n minte plăsmuisc speranţe pentru viitor? Nu pot atinge trecutul, dar ceea ce am învăţat este PREZENT, iar reveriile asupra viitorului au loc tot în PREZENT. Dacă Trecutul nu mai există şi dacă Viitorul nici nu a fost încă, de ce pierd Prezentul visând la … ce, până la urmă? Aş regreta constant tot ceea ce am ALES … să nu văd, să nu simt… vorba cântecului

… you only need the light when it’s burning low
Only miss the sun when it starts to snow
Only know you love her when you let her go

Only know you’ve been high when you’re feeling low
Only hate the road when you’re missin’ home

… şi să trăiesc cu conştiinţa efemerităţii, preferând însă iluzia permanenţei a tot ce mă înconjoară. Şi abia când evenimentele, derulându-se în mod firesc, îmi relevă lipsa de permanenţă a tot ceea ce se vede, să înţeleg cam prea târziu „ce am avut şi ce am pierdut”… adică PREZENTUL, unicul timp în care viaţa se desfăşoară. Continuă lectura

Anunțuri

Sâmburele de avocado

Privea de ceva timp paharul în care imersase pe jumatate sâmburele de avocado. Smulgându-şi absent câte un fir de păr din barba neîngrijită, se întreba dacă nu cumva pusese sămânţa invers. Avea să crească?

Nu auzi uşa deschizându-se.

-Tot acolo eşti? Ce naiba faci? Stai şi te uiti ca bou’, crezi că o să iasă dacă faci asta?

Nu se mişcă. O auzise de atâtea ori încât vocea ei devenise doar un altfel de ţeavă îmbâcsită care picura zi şi noapte.

Ce naiba ştia ea despre viaţă? Noaptea trecută avusese un vis. Ciudat ar fi fost puţin spus. Ud până la piele, desculţ pe strada pustie, având un sentiment deranjant că nu este singur. Îi era tare teamă, dar nu putea să alerge, aşa era visul, nu avea voie să alerge. Trebuia să urmeze regulile jocului, şi asta era una dintre ele. “Nu alerga!” La naiba, dar groaza îl sugruma, îşi simţea picioarele reci având parcă conştiinţă proprie, îndemnându-l să o ia naibii la sănătoasa că nu e de glumă.

Vedea lumini la ferestrele blocurilor, vedea clar oameni uitându-se la el, parcă spectatori la premiera unui film de groază. Doar că nu era un film, ori dacă era, el nu-şi aducea aminte să fi cerut un rol. Căci îşi dădea seama prea bine cine e actorul şi…

Pleosc! simţii pe ceafa grasă lovitura care îi dădu senzaţia a mii de ace străpungându-i pielea.

-Du-te naibii şi ia-mi ţigări, că se închide chioşcul, scuipă ea, cu mucul de ţigară lipit de rujul întins.

Înghiţindu-şi ura dar oarecum recunoscător că i-a întrerupt reveria sinistră, oftă făcând efortul de a se ridica.

-Dă-mi bani.

-Să-ţi dau, ai? Tu n-ai?! Aaa, domnu’ n-are bani, că în loc să-şi caute de lucru, se holbează la pereţi toată ziulica.

Ce naiba ştie ea despre viaţă? se întrebă el din nou, ieşind pe scara întunecată a blocului. Aerul rece de afară îl făcu să se chircească şi mai mult în haina de acum prea mică pentru dimensiunile sale. Primul strop de ploaie care i se prelinse pe chelie îi redeşteptă amintirea coşmarului de astă noapte. Îşi aduse aminte că încercase din răsputeri să se trezească, urla în somn şi-i părea că aude tot blocul, dar că nimeni – de ce oare? – nu vroia să intervină, să-l salveze. Ce naiba-l urmărea? Ce naiba-l vâna astă noapte? Parcă propria-i minte suferise de una singură un atac de amnezie protejându-se de teroarea nocturnă.

Bulbucându-şi ochii în stânga şi în dreapta, iuţi pasul spre chioşcul de după colţ, părându-i-se că atmosfera de noiembrie semănă prea mult cu cea din vis. Nu, în noaptea asta nu va dormi, va încerca să-şi amintească coşmarul. Trebuia să înţeleagă, simţea că doar amintindu-şi avea să uite şi astfel să scape de … Da, asta era, GURA EI îl urmărea în vis, hulpavă şi duhnind a tabac ieftin, cu rujul scurs printre ridurile ce-i înconjurau cavitatea ca o pânză de păianjen. Râdea de-i vedea şi amigdalele, râdea şi-l fugărea iar între dinţii cariaţi mesteca salivând sâmburele lui de avocado! Dracu’ s-o ia, urlă în sinea lui, deja e prea de tot, acum îmi controlează şi visele!

N-a avut nici măcar o zi frumoasă alături de ea, ai lui i-au băgat-o pe gât ca pe o sarma cu păsat, nici măcar una cu carne. Că e de familie bună, gospodină, cochetă, amuzantă. Ha, ha ha, auzi, amuzantă, poate doar în măsura în care îi determină pe alţii să râda de ea! rânji el în întuneric, mândru de gluma pe care ştia dealtfel că n-ar fi spus-o cu glas tare.

Zbrobind în buzunarul pardesiului pachetul de ţigări, îşi dori cu o pasiune de mult apusă să aibă în mâini chiar gâtul ei. Măcar un pic, s-o sperie un pic, să îi arate cine e şeful, să o facă să înţeleagă că l-a castrat efectiv cu gura aia împuţită, luându-i orice urmă de demnitate şi bărbăţie. Să-i închidă gura odată pentru totdeauna, să tacă, să tacă, SĂ TACĂ!!!

Ura colcăia acum prin venele lui precum gândacii prin cămara goală. Închise ochii pentru o secundă cu mâna pe clanţă. Trebuia să se calmeze. Trebuia să-şi vină în fire. Trebuia să facă un plan, să facă ceva să iasă din starea asta. Din căsnicia asta. Din viaţa asta.

-Gata, ai reuşit? Ţi-a luat ceva, nu glumă, să dai colţu’ după nişte ţigări! Unde dracu ai stat? Iar ai visat cu ochii deschişi? La ce, băieţică? La ce poate visa un bou mare şi împuţit ca tine?? îl întâmpină vocea ei, revărsându-se ca o lătură din sufragerie.

Doar sunetul vocii ei făcu ca gândacii să dispară de parcă nici n-ar fi fost. Intră în camera lui şi … Nu, NU!, urlă în sinea lui. Pe podeaua goală, zăcea zdrobit sâmburele lui de avocado. Sâmburele lui! Mort sub greutatea elefantină a soţiei, mort definitiv sub greutatea urii şi nepăsării. Fusese prima oară când el încercase să dea viaţă! Să dea şi el viaţă cuiva, să facă să pulseze ceva verde în grota asta cenuşie în care-şi pierduse anii. Ce naiba ştia ea despre viaţă? Când îşi pierduse serviciul îşi pierduse şi ultima fărâmă de stimă de sine, închizându-se între pereţii scorojiţi, rupând toate legăturile cu exteriorul. Dar timpul scurs de atunci îi vindecase rănile mândriei, şi într-o zi a simţit dorinţa puternică, carnală aproape, de a înfăptui şi el ceva. De a îngriji. De a iubi. De a se lăsa iubit. Chiar şi de către o plantă. Măcar de către o plantă! Teribilă premoniţie a morţii! îşi spusese înghiţindu-şi lacrimile. Şi acum, dorinţa lui de frumos, de proaspăt, zăcea inertă pe vecie, ucisă de răutatea gratuită a vitei de alături.

Ieşise din apartament lăsându-şi haina în cui cu bună ştiinţă, căci era sigur că nu va trece multă vreme până va fi găsit. Ei nu-i adresase nici o vorbă, o lăsase să mustească în continuare în faţa televizorului, să-şi privească telenovelele. Atât doar că de data asta ochii ei goi erau cu desăvârşire goi, căci gâtul frânt nu permitea ca viaţa să-i mai circule prin vene.