Ziua pruncuciderii


Nu mi-a fost dat sa inchid prea multe usi de-a lungul vietii. Dar celor ce le-am trantit usa in fata le-am zidit si ferestrele, astfel incat tendinta de a mai arunca o ultima privire interiorului golit de orice sentiment sa fie zadarnica.

Am visat. Tin minte asta, desi nu-mi pot aduce aminte ce anume. Asa am dorit, sa dorm, sa nu simt, sa nu aud.

Am gasit Centrul Universului. E chiar punctul in care mi-am asezat zaful, lasand deasupra lui nu greutatea mea, ci cea a unei actiuni. Daca vreau sa vad ce e inafara, va trebui sa intru inauntru. Nu mi-e frica de intuneric, ci de ceea ce se ascunde in aluatul primordial.

Eu.

Primul raspuns. Unicul raspuns. Intrebare nerostita.

Vad totul, si totusi nu-i nici o directie spre care sa-mi indrept degetul. Oglinda-i sferica si in mijlocul sferei sunt Eu, si-n orice directie as arunca vina, aceasta loveste in mine.

Esti ocupata sau nu mai vrei sa vorbesti cu mine?

Umpli tacerea cu zambetele altcuiva. Tac, merg mai departe. Nu soptesc despre neputinta de a iubi. Nu doresc, dar nici nu impiedic. E alegerea fiecaruia de a calca sau nu pe (ne)fericirea altuia.

O fac pentru noi. Vreau sa investesc timp in noi, nu pot sa o iau de la inceput…

Stiu ca e iarna, si totusi acesta-i un vant de primavara. Smulge nebun petalele rosii de cires, le-nvarte, le-ameteste, le zapaceste. Rosii ca focul si la fel de reci ca trupul unui fetus aruncat la lada de gunoi.

Plutim in deriva. Un Suflet Fara Trup, spirit etern flamand dupa carnea pe care atotputernicul uitase sa i-o cladeasca din tarana. Un Trup Fara Suflet, de-a pururi purtandu-si pasii in cautarea a ceea ce anima. Intr-o noapte, poate pentru ultima noapte, un Trup a adormit langa un Suflet si un Suflet langa un Trup, mai mult o amintire decat realitate.

Si-am avut un vis … Eu, libera sa ma avant cu capul inainte, libera sa-mi reiau cautarea de sine, libera sa imi pun intrebari si sa-mi dau raspunsuri despre mine. Libera sa incetez a ma mai interesa de actiuni ce nu sunt ale mele. Libera sa destram cu-o singura suflare iluzia ce-mi dadea impresia perfectiunii zilelor si noptilor.

Libera sa ucid! Da, sa ucid acel copil ghemuit in coltul mintii, cu genunchii la gura, umbrit de vesnica teama … teama de a fi ceea ce este, de a cere, de a pretinde recunoastere, respect, recunostinta. Acel copil ce nu stia decat sa dea, si nu ca ar fi fost atat de darnic, ci pentru ca teama de abandon il transformase intr-un pres de usa, plin de  urmele celor ce-au trecut pe acolo, umilit si umilindu-se pentru o farama de atentie. Libera, libera sa inchid odata pentru totdeauna acei ochi bulbucati de teama de a gresi cu ceva, teama ca-l vor parasi toti pentru ca nu e vrednic nici macar de mila.

Si m-am trezit … Si-am ras, si-am ras, am ras si-am plans cu lacrimi de copil, si-apoi am multumit profund pentru darul primit. Darul de a intelege ca sunt exact acolo unde am dorit sa fiu acasa, ca am exact ceea ce mi-am dorit sa am libertate, ca sunt exact cu cine vreau sa fiu cu Mine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s